Robert Turcescu: „Jurnaliştii sunt oameni cu lumini şi umbre”
Cu Robert Turcescu am vrut să vorbesc de vreo câteva luni. Nu cu prezentatorul emisiunii 100% de la Realitatea TV, nu cu jurnalistul care scrie la Cotidianul şi Dilema Veche. Cu Robert Turcescu studentul de acum 14-15 ani, pe vremea când avea 20 de ani. Acum merge pe 34.
Aşa că, l-am întrebat într-o zi dacă pot să-i iau un interviu. „Bineînţeles. Îmi fac timp. Îmi dai un telefon când ajungi la redacţie şi vorbim”, mi-a răspuns amabil, puţin sobru.
L-am analizat două zile, în timpul emisiunii sale de la Realitatea FM, „România vorbeşte”.
În emisie, părea întotdeauna foarte gânditor şi, din când în când, îşi apleca uşor capul, de parcă ar vrea să audă mai bine spusele ascultătorilor care intrau în direct. Mai şi râdea, în ciuda seriozităţii pe care o afişa. „Alo. Bună seara. Vă rog”, le adresa ascultătorilor săi, în timp ce mai arunca o privire pe foile din faţa lui (sau desfăşurătorul emisiunii, cum spun cei din branşă).
Îi asculta meditativ pe oameni, mai ofta din când în când sau îşi ducea mâna la gură, în colţul din stânga. „Avem pub(licitate)?”, l-a întrebat pe băiatul de la departamentul tehnic, care coordona emisiunea din studioul alăturat. Celelalte trei scaune din studio erau goale.
Doar la un microfon se vorbea, microfonul lui Robert, cum îi spun colegii din echipa de redacţie. Răsuna o voce clară, dar serioasă, care îi invita pe ascultători la dialog, un dialog care se încheia mereu amical. „Toate bune” şi Robert Turcescu îşi lua ochelarii de pe birou, de lângă laptop. Se ridică.
Imediat ne-am mutat în studioul de ştiri. Turcescu s-a aşezat de o parte a pupitrului, iar eu de cealaltă, exact în faţa lui. Nu de multe ori l-am văzut zâmbind. Atunci a făcut-o, când şi-a amintit de restanţa pe care a avut-o sau de mama iubitoare care îi trimitea chec şi cozonac de acasă. Şi uite-aşa ne-am apucat de treabă. De data aceasta, Robert Turcescu avea un singur ascultător şi nu mai era în direct.
Cum a ajuns să vă placă muzica, să vă doriţi să faceţi ceva în acest domeniu? A existat ceva sau cineva care să vă influenţeze, să vă îndrume?
Era o poveste cum se întâmplă în anumite momente în copilărie, când în şcoala generală un amic dintr-o clasă mai mare avea un succes teribil la fete pentru că el cânta foarte frumos la chitară.
Aveai foarte puţine variante în perioada comunismului să te gândeşti că ai putea deveni star. Star în ce? Star era unul singur, Nicolae Ceauşescu.
Totuşi, oamenii care erau muzicieni reprezentau nişte lumini, te uitai la ei, îţi doreai, probabil, să fii ca ei. În micuţul star-sistem existent în România comunistă, cântăreţii de muzică folk, de muzică rock, erau foarte importanţi pentru adolescenţi, mai ales.
M-am apucat de cântat la chitară din acest motiv: voiam să mă placă şi pe mine fetele. După aceea, am descoperit instrumentul ăsta ca fiind şi un prieten foarte bun. Muzica, în general, este o pasiune pe care am dezvoltat-o din acel moment. Niciodată nu mi-a plăcut să las lucrurile la nivel de amatorism, în măsura în care pot să le duc către zone care să se învecineze cu graniţa profesionalismului. S-a întâmplat şi în muzică.
Am zis: pasiune, pasiune, dar dacă tot ne pierdem timpul zeci de ore de repetiţii în fiecare săptămână, de ce nu aş împinge lucrurile mai departe? De ce nu aş duce povestea asta într-o zonă în care să putem scoate un disc, să mergem să facem un turneu, un concert? Şi s-a întâmplat până la un anumit moment, neputând spune, însă, că am atins un grad de profesionalism extraordinar. Dar când în ’95 am scos un LP la Electrecord, probabil unul din ultimele LP scoase de Electrecord, a fost foarte plăcut pentru mulţi dintre cei care compuneau atunci formaţia respectivă, Kapela.
Când şi cum v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi jurnalist şi să daţi la Jurnalistică?
Facultatea pe care am făcut-o eu s-a numit Şcoala Superioară de Jurnalistică (ŞSJ). Era o facultate unde lucrurile nu stăteau foarte bine: era o criză teribilă de profesori pentru că nu existase o Şcoală de Jurnalistică înainte. Avantajul major pe care îl reprezenta ŞSJ-ul la vremea respectivă era acela că se lucra foarte mult cu profesionişti din media, cu oameni care erau, în acelaşi timp, şi jurnalişti. Măcar aveai ocazia să discuţi cu mulţi dintre ei despre ce se întâmplă cu adevărat într-o redacţie şi chiar să îţi predea nişte materii care erau foarte folositoare pentru ce însemna intrarea ta în Jurnalistică de a doua sau de a treia zi.
La vremea respectivă, nu exista nici măcar o carte în România în care să se vorbească despre jurnalism. Exista un singur manual scos de Fundaţia Soroş, o mizerie, intitulat „Manual pentru jurnaliştii din Europa Centrală şi de Est”. Era o perioadă de chin în care să înveţi o astfel de meserie.
Aţi regretat vreodată că aţi dat admiterea la Jurnalistică?
Nicio clipă. Absolut niciodată. Facultatea aceasta, particulară fiind ea, dar şi la început, a fost facultatea pe care au făcut-o cam toţi jurnaliştii pe care îi vedeţi astăzi în prima linie a jurnalisticii româneşti. De la Andreea Esca la Cristi Brancu, Andreea Berecleanu şi mulţi alţii. Oamenii care veneau de la SSJ erau foarte bine pregătiţi.
Pentru mine, jurnalistica a fost din primul moment o pasiune şi e o meserie care mi-a oferit în 15 ani de practică nenumărate satisfacţii, de la cele de natură financiară, până la cele mult mai importante, de natură profesională, care ţin de intersectarea cu diverse evenimente și persoane.
E o meserie în care nu poţi să stai locului, iar eu sunt un individ care nu poate să stea. Eu am nevoie în permanenţă de noi provocări, am nevoie să mă simt obosit, dar fericit, am nevoie să fiu cu un nivel destul de ridicat al adrenalinei.
Am şi eu momentele mele de cădere, este evident, însă îmi place foarte mult ceea ce fac.
Îmi vedeam părinţii plecând dimineaţa la serviciu, amândoi contabili, mergând într-un loc care nu le făcea deloc plăcere. Plecau la serviciu dimineaţa deja plictisiţi, deja înecaţi într-un plictis teribil. Tatăl meu probabil că ar fi fost un excelent inginer electronist dacă n-ar fi ajuns contabil, pasiunea lui fiind să repare calculatoare, casetofoane, televizoare. Mama poate că ar fi fost o excelentă soră medicală. Eu nu am vrut să trec vreodată prin coşmarul ăsta.
Am spus că voi face întotdeauna o meserie care să-mi facă plăcere. Şi am vrut să mi-o aleg bine de la început. Dacă te duci într-un loc care nu îţi face plăcere, nu ajungi niciodată să atingi nişte vârfuri de performanţă.
Credeți că pentru a fi un bun jurnalist trebuie neapărat să urmezi cursul unei facultăți de profil?
Cine spune că poţi să devii un jurnalist foarte bun fără să faci o facultate, nu greşeşte, în linii mari. Poţi să fii un jurnalist foarte bun fără a face facultate. Dar nu poţi să devii un jurnalist în adevăratul sens a cuvântului.
Când spun jurnalist în adevăratul sens al cuvântului spun nu doar jurnalistul care scrie bine, ci care este animat şi de dorinţa de a face, la un moment dat, bine, care are capacitatea extraordinară de a înţelege ce înseamnă deontologia, de a face meseria asta nu doar pentru informare, ci şi pentru formarea celor din jurul său. Aici apar marile diferenţe.
Un om care se formează exclusiv într-o redacţie după ce a terminat Facultatea de Inginerie n-are probleme în a scrie foarte bine, poate mult mai bine decât alţii care au terminat Facultatea de Jurnalistică. Dar numai cu foarte multă voinţă poate să acceadă la aceste niveluri superioare de înţelegere a actului jurnalistic. Numai un astfel de individ se presupune că ar putea avea, la un moment dat, mustrări imense, în condiţiile în care ar lua şpagă. Pentru că şi-ar da seama că încalcă nişte lucruri extrem de importante din ceea ce înseamnă profilul lui profesional.
Din perioada studenţiei la Jurnalistică, ce experienţă de preţ consideraţi că aţi dobândit?
Cred că cel mai important aspect din perioada studenţiei este acela al unui anume tip de interacţiune cu colegii din facultate. Am legat atunci nişte prietenii fabuloase. S-a creat un anume spirit. Dincolo de orice, s-a creat o anume dorinţă de a reuşi la foarte mulţi dintre noi, în diverse zone.
Eram încărcaţi cu o dorinţă teribilă de a ieşi în evidenţă. Era o ambiţie extraordinară în grupul ăsta în care eram destul de mulţi. Ne şi uneau foarte multe lucruri, dar în acelaşi timp ne situam într-o competiţie extraordinară unii cu ceilalţi. Spiritul ăsta se întâlneşte destul de rar.
Am mai văzut găşcuţe în facultate, nişte inşi care erau animaţi de interese comune, să meargă la un şpriţ, la o bere, ceea ce ni se întâmpla şi nouă foarte des.
Şi acum nu mai este aşa?
Poate mă înşel, poate sunt cârcotaş, sunt convins că mai există şi acum studenţi la facultăţi care leagă prietenii, dar s-a schimbat ceva în mediul universitar.
Cred că nebunia de a alerga foarte mult după bani, de a face facultatea doar ca să ai o diplomă, îi face pe unii oameni să nu realizeze dimensiunea anilor de facultate, care e o dimensiune aparte, e specială, e un lucru cu care nu te mai întâlneşti, sau dacă te mai întâlneşti.
Deja când faci a doua facultate ştii la ce să te aştepţi, nu mai ai acelaşi nivel de emoţie. Dacă regret ceva, este că nu mai există o doză de idealism în rândul studenţilor. Toţi sunt preocupaţi, în momentul de faţă, de latura materială.
Și din cauza alergăturii după faimă și bani, ei uită să mai fie studenți?
Când eşti student, e chiar mişto, câteodată, şi folosesc intenţionat cuvântul „mişto”, să n-ai bani de chirie, să fii obligat să baţi la uşa colegei de an şi să o rogi: “Găzduieşte-mă şi pe mine o săptămână până reuşesc să-mi trimită ai mei bani de chirie”. Sunt nişte lucruri care la o anumită vârstă se mai pot face. După aceea, când eşti însurat, cu doi copii, să n-ai bani de chirie devine o dramă. Mie taică-meu mi-a spus, când am plecat la facultate: Vrei să faci jurnalistică? N-ai vrut să faci contabilitate, cum am vorbit? Nu-ţi dau bani decât de dus, de întors te descurci.
Cine sau ce este de vină pentru faptul că „s-a schimbat” studenția?
Cred că lipseşte ceva, sunt de părere că în momentul de faţă spiritul universitar e uşor amputat în România. Poate că ar trebui să se intre şi într-o altă eră. Poate că ar trebui să fie dezvoltate, în România, nişte campusuri universitare. Am văzut lucrul ăsta în Statele Unite ale Americii.
Facultăţile încep să apară acum ca nişte SRL-uri care trebuie să producă nişte studenţi, fie că vorbim de cele de stat, fie că vorbim de cele particulare. S-a anulat spiritul ăsta, care la începutul anilor ’90 a rezistat, în formulele lui uşor bizare, pe alocuri, dar exista la vremea respectivă. Cred că era mai mult spirit universitar înainte de ’89.
Vă pregăteaţi din timp pentru examene sau lăsaţi totul pe ultima sută de metri?
Am fost un student în linie, n-am ieştit din rând. M-a ajutat, întotdeauna, o capacitate mare de a înţelege lucrurile, prindeam foarte repede. Sunt şi o persoană curioasă şi eram destul de curios şi pe vremea aia. Nu aş spune că am tocit vreodată pentru examene.
Au fost câteva examene, Drept Constituţional şi cel al lui Pruteanu, la care aş putea spune că am tocit, încercând să nu ratez examenele respective. Am avut o restanţă în toată facultatea, dar multe examene le-am luat cu note destul de mici, şapte, şase, chiar şi cinci.
Ce materie nu v-a plăcut sub nicio formă?
Am făcut stenodactilografie, stenografie practic. Învăţai să scrii în metoda steno. În loc de cuvinte, foloseai nişte semne. Chipurile, în felul ăsta, puteai să iei notiţe mai repede. Părea interesant pentru un jurnalist să ştie să stenografieze. Examenul l-am luat cu foarte mare greutate, reuşind, în reexaminare, să-mi stenografiez numele şi să scriu încă trei chestii pe-acolo.
Am refuzat să învăţ pentru un astfel de examen. Şi au mai fost tot soiul de materii, de-a lungul anilor, care aveau mai puţină legătură cu jurnalistica. N-o vedeam eu, la vremea respectivă ca având mare legătură cu jurnalistica materiile respective şi nu mă omoram după ele.
Aţi avut un model, un mentor, un îndrumător? Pe cine şi de ce?
Greu de zis. Erau oameni faini, unii dintre ei interesanţi, spectaculoşi, cum era George Pruteanu. Eu sunt genul de om care nu dezvoltă pasiuni pentru alte persoane, nu mă îndrăgostesc de oameni, să zic: Ăsta trebuie să-mi fie mentor. Eu n-am întâlnit, cum au întâlnit Liiceanu şi Pleşu un Noica.
N-am întâlnit acel Noica al jurnalisticii să spun: Pe acest om l-aş copia în tot şi toate. Mi se pare, într-adevăr, nemaipomenit. Asta şi pentru că jurnaliştii sunt oameni cu lumini şi umbre.
Unii dintre ei au interese materiale, interese politice. Poţi să trăieşti dezamăgiri imense dacă-ţi iei un individ drept model în tot şi în toate şi, la un moment dat, peste ani, afli că de fapt era un personaj mai puţin curat. E destul de bizară lumea aceasta a jurnalisticii.
Mi-au plăcut jurnaliştii mari cu care m-am intersectat. De exemplu, Cornel Nistorescu, pe care îl auzeam la Radio Total, Pruteanu la catedră, Radu Budeanu, care ne preda Politică Externă, Monica Macovei, care mi-a fost profesoară de Drept în Facultate şi care era un personaj interesant. Erau şi profesori, cei mai mulţi dintre ei, veniţi din redacţii, care dezvoltau o apropiere extraordinară cu studenţii.
De la ei am învăţat lecţia aceasta a dialogului cu studenţii. Totuşi, veneau cu tine la o bere, stăteau de vorbă într-un cadru informal, te intersectai cu ei la concerte, la piese de teatru, îţi vindeau ponturi pentru a te angaja, îţi puneau poate şi-o pilă, la un moment dat să intri într-o redacţie să te angajezi, garantând cumva pentru tine. Ţine şi de un soi de har pe care trebuie să îl aibă personajul respectiv. E vorba şi de o chimie care se stabileşte între profesor şi grupa lui sau anul lui.
Ştiu că licenţa aţi dat-o la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. Cum a fost această experienţă?
Groaznică. Examenul de licenţă a constat în tocit la greu tot ceea ce înseamnă materia la vremea respectivă, mii de pagini, pentru că „furcile” impuse de Facultatea de Jurnalistică de la stat pentru facultăţile particulare erau teribile. FJSC-ul încerca să profite la maximum de poziţia lui de arbitru al acestei competiţii. A fost o experienţă nebună pentru că examenul era uşor absurd din punctul ăsta de vedere. Am vrut să verific dacă într-adevăr cineva îţi citea lucrarea de licenţă.
Eu am verificat pe pielea mea, pentru că am făcut o lucrare inspirată dintr-o carte recent apărută la vremea respectivă în librăriile din Occident, pe care mi-o procurasem de-acolo.
Am constatat, cu uimire, că într-adevăr, din comisia de examinare alcătuită din vreo cinci sau şapte inşi, nimeni, din nefericire, nu citise lucrarea pe care o făcusem. Mi se puneau întrebări absurde, oamenii erau plictisiţi.
Deşi mă inspirasem destul de mult din lucrarea respectivă a unui autor foarte important de manuale de jurnalistică, am întâlnit o poziţie categorică a membrilor din comisia de examinare faţă de ceea ce spunea respectivul ins prin lucrarea mea de licenţă în legătură cu actul jurnalistic.
I-am lăsat în pace pentru că fie ei erau în comisia de examinare la vremea respectivă apatici, fie îi anima un spirit de contradicţie nejustificat, fie erau acolo să-şi încaseze nişte sume în plus la examenul de licenţă şi nicidecum să facă un act educaţional.
Cum vă înţelegeaţi cu colegii de facultate? Mai ţineţi legătura cu ei?
Dacă facem acum un experiment şi dau un mesaj şi le spun: Mâine, ora 19:00, în cârciuma nu ştiu care, veţi vedea acolo adunându-se mâine seară poate 20 - 30 de figuri cu cea mai mare notorietate în peisajul media de acum, din România. Şi nu vorbesc de oameni cu notorietate pentru public, vorbesc de notorietate în rândul breslei, de oameni care sunt acum în poziţii de conducere în diverse structuri media.
Unii dintre ei sunt şi la televizor, fac figură publică. Unii dintre ei sunt manageri de succes, conduc agenţii de publicitate, conduc case de producţie de film sau de programe de televiziune, sunt şefii redacţiilor de ştiri de la Pro TV, Antena 1 sau 3, Realitatea TV.
Există un nucleu foarte important şi ştiu şi cum se derulează astfel de seri. Din momentul în care ne-am întâlnit, zici că ne-am despărţit ieri. Răsar vreo două - trei chitare de undeva dintr-un colţ, lumea cântă, ne spunem poante, ne aducem aminte de o grămadă de glume pe care le-am făcut şi spiritul ăla e în continuare.
E de-ajuns să faci o dată click . Plonjăm foarte uşor în starea de atunci pentru că erau într-adevăr nişte relaţii de apropiere extrordinare, de la cele de apropiere fizică, în sensul că uneori dormeam ca sardelele, pe un pat, cinci sau şapte inşi. Se mergea până la lucruri care ţin de studenţie care mie mi-a plăcut foarte mult, la modul: Ce-ai de mâncare acasă? Mai am două ouă. Mai am eu o pâine şi patru cartofi. Sun-o şi pe Cristina, întreab-o şi pe ea ce mai are. Ea mai avea o juma de brânză. Bine, ne vedem la tine sau la mine, într-o juma de oră? Bine, la tine. Şi ne vedeam.
Cum vă distraţi în timpul liber? Pe unde mergeaţi?
Marile distracţii la vremea respectivă erau cele legate de ieşirile la munte. Eu cu marea mai puţin. Aveam colegi care plecau de întâi mai la mare. Pe mine nu m-a tentat niciodată, că nu mă dau în vânt după Marea Neagră şi nici după distracţiile la mare. Dar pentru mine, muntele era foarte OK.
N-aş spune că plecam în gaşcă foarte mare de la facultate, mai ales că era cam greu pentru cei care erau deja angajaţi în redacţii. Însă bântuiam foarte mult prin ceea ce însemna la vremea respectivă lumea cluburilor din Bucureşti, care arăta un pic altfel.
Mergeam şi noi la Club A, facultatea fiind vizavi de Club A, în zona centrului vechi, mergeam la Teatrul de Comedie, unde erau şi teatrul propriu-zis, si un bar interesant. Se mai dechideau tot soiul de mici pub-uri, care aveau o frumuseţe a începutului.
Acum să spui că s-a deschis un club nou e o banalitate. Atunci, când apărea câte unul şi spuneai că e şi mişto, e nou, e interesant, are reducere pentru studenţi, era o treabă.
Atunci era interesant să ai o legitimaţie de presă pentru că mai intrai gratuit la câte un teatru sau luai un bilet cu reducere la film. Pe de altă parte, distracţia majoră era cumva în interiorul găştilor.
Ne strângeam toţi, se întâmpla seara, dar nu prea aveam timp să plecăm în multe locuri pentru că era foarte mult de lucru. Chiar lucram toţi.
La vremea respectivă se lansau Pro TV-ul, Antena 1, ziarele apăreau, era important să prinzi un loc la România Liberă, la Evenimentul Zilei sau la vreun post de radio.
Toată lumea alerga să facă cât mai multe lucruri, ba o emisiune la radio, ba un pic pe la tv, ba prin presa scrisă. Trebuia să munceşti, să scoţi nişte bani, să prinzi un loc, să munceşti peste vară.
Cum vă sprijineau părinţii în timpul facultăţii? Mergeaţi des acasă?
Dorul de casă, de Piteşti, de oraşul natal, nu m-a încercat niciodată foarte tare. Sunt destul de ataşat de zona respectivă, dar n-aş spune că nu pot să respir fără. Piteştiul era un oraş destul de mort şi mai era şi destul de aproape de Bucureşti. Atunci, mama chiar mai trimitea pachet de acasă.
Dacă n-ajungeam, îl punea pe tren. Mă duceam la tren şi luam borcanul cu ciorbă, o prăjitură, un chec, un cozonac şi undeva, sub toate acestea, găseai împachetat într-un plic, mascat, să nu ţi-l fure careva şi 300 de lei (vechi – n.a.). Puteai să dai chef.
De obicei, se mai întâmpla şi aşa: dădeai tu chef o seară, mâncare, băutură din banii pe care îi primeai de-acasă şi-a doua seară dădea altul si-a treia seară altul. Părinţii mei m-au sprijinit foarte mult pentru că eu am şi o relaţie deosebită cu ei. Sunt fericit să am nişte părinţi care m-au susţinut în tot ceea ce am făcut, chiar şi în momentele în care am greşit.
M-au sprijinit financiar cât au putut, cu cozonac, cu chec cât au putut, cu o vorbă bună sau cu câte o idee la un moment dat, a fost important sprijinul lor, însă nu decisiv. Decisiv a fost întotdeauna ceea ce am gândit eu şi felul în care am înţeles eu lucrurile.
Spuneţi că părinţii v-au sprijinit. Au existat, totuşi, persoane care nu v-au susţinut în anumite situații?
Dacă, de exemplu, m-aş fi luat după Nistorescu, nu aş fi fost niciodată la Realitatea TV şi n-aş fi făcut, probabil niciodată, emisiunea 100%.
În momentul în care am venit la Realitatea TV, Nistorescu mi-a spus: Cum, te duci la televiziunea lui Năstase? Te compromiţi definitiv. Eu ştiam ce discutasem la Realitatea, ştiam cum îmi negociasem statutul în acestă televiziune, ştiam că voi avea mână liberă să fac ceea ce vreau.
Dacă m-aş fi luat după Nistorescu, probabil nu aş fi făcut niciodată televiziune. Nu l-am ascultat atunci. Au fost şi momente în care l-am ascultat.
În viaţă sunt tot soiul de etape, se întâmplă să iei uneori decizii chiar împotriva curentului. Se întâmplă uneori să fie proaste, să fie nişte decizii cu adevărat catastrofale. În viaţă, tu îţi construieşti paradigma existenţială, nu alţii. De ceilalţi te poţi ajuta, poţi să te sprijini pe părerea lor, dar în rest e viaţa mea, nu a celorlalţi.
Cum aţi descrie, în câteva cuvinte, perioada studenţiei dvs?
Este cel mai frumos exerciţiu de comunicare cu oamenii din jur şi o perioadă în care mi-am format un anume tip de caracter. Am învăţat lecţii despre oameni, care au fost şi sunt în continuare extraordinar de importanţi pentru mine.
Eu obişnuiesc să spun că intrarea în mediul universitar este ca intrarea într-o biserică. Se pogoară în tine un spirit, pe care n-ai cum să-l întâlneşti într-o redacţie, oricât de bună ar fi redacţia, de care n-ai cum să te umpli într-o redacţie, sau n-ai cum să te umpli citind o carte, oricât de bună sau de bine scrisă ar fi cartea. E o sumă de întâmplări şi de experienţe pe care nu ai cum să le dobândeşti în altă parte.
Foto: Realitatea TV
(28 voturi, media: 3.36 din 5)
Loading ...
Foarte placut articolul. Curiozitatea mea s-a pliat liber pe cursivitatea raspunsurilor lui Robert Turcescu. Multe idei bune, bine de pastrat undeva, in minte.
Foarte emotionante sunt pasajele in care Robert Turcescu rememoreaza relatia cu parintii sai, ca student. Interviul m-a facut sa-mi doresc sa fi facut parte din gasca sa. Buna treaba, Mya.
ma faceti sa rad :)) asta e un interviu reusit ? asa arata intrebarile care l-au “desfacut” pe Turcescu ? foarte, foarte slab interviul. lipsit total de profunzime, intrebari foarte banale, stil scolaresc in adresarea intrebarilor. ai fi putut sa-l intrebi care este mancarea lui preferata, asa ai fi avut toate intrebarile necesare unui interviu ratat.
Cu tot respectul cuvenit, ce întrebări ar fi fost mai indicate pentru interlocutorului Mariei? Vezi tu, simplele acuzaţii neargumentate te transformă într-un om mic.
Dacă ai fost puţin atent, ai fi remarcat că interviul urmăreşte o tematică: viaţa de student a lui Robert Turcescu. Pentru că da, eşti pe un site scris de studenţi, pentru studenţi. Iar faptul că Turcescu a “creionat” o poveste lungă şi interesantă, îmi demonstrează că întrebările mele au reuşit să pătrundă într-o mică părticică din viaţa personajului. Exact ce mi-am şi propus.
Să nu uit: tu cu ce te ocupi, Dănuţ dragă?
Eu zic ca nu-i un interviu prost, fiindca omul da niste raspunsuri spumoase, asa cum ii place. Sa nu uitam ca Robert Turcescu adora sa povesteasca lucruri. Totusi, citatul din titlu promite cititorului ceva, si anume ca vei vorbi, in mare, despre statutul de jurnalist. Apoi aflam ca interviul este despre perioada studentiei. Esti un pic tricky aici :). In rest, Dan, nimeni nu s-a nascut invatat. Asta e si miza InfoCampus: la final sa fii mai bun decat ai fost, nu?
Cam în asta constă arta intervievării: întrebările să fie doar catalizatoare, ele nu trebuie să scoată “cu cleştele” vorbele din gura interlocutorului, ci răspunsurile ar trebui să vină firesc.
Redacţia a ales acel citat pentru că Turcescu este un jurnalist, totuşi. Dar şi ca să incităm cititorii
. Mulţumim pentru aprecieri!
George Hari Popescu, acele simple acuzatii au fost argumentate, asta insemnand ca nu sunt deloc un om mic (am 1,80)
Hari, intrebarile intr-un interviu trebuie sa fie directe, sa te conduca
direct spre raspuns si nu catalizatoare. nu a pomenit nimeni de folosire clestelui in smulgerea intrebarilor. cand am spus “desfacut” ma refeream la abilitatea jurnalistului de a afla lucruri noi si inedite de la cel intervievat.
Maria, am observat de la inceput tematica interviului, cu toate ca titlul ma facea sa ma gandesc la altceva. Prima lectie, atunci cand faci un interviu este ca trebuie sa spui ceva. de fapt asta se aplica in general in jurnalism, la toate genurile jurnalistice. cand scrii un reportaj, o stire sau un interviu, trebuie sa spui ceva. nu imi este foarte clar ce ai vrut sa spui tu aici… de ce era important interviul asta? pentru cine era important interviul asta? ce am aflat din interviul asta ? si ce e cel mai important, am aflat ceva ce nu stiam dinainte?
astea sunt intrebarile pe care trebuie sa ti le pui inaintea realizarii unui interviu.
revenind acum la interviul propriu-zis, reiau ce am spus in primul meu comentariu: este un interviu slab pentru ca nu spune absolut nimic. stilul este unul scolaresc, intrebarile sunt unele plate, banale, care ar fi putut fi la fel de bine adresate si lui Lucian Mandruta (alt star media). atunci cand realizezi un interviu, intrebarile trebuie sa fie unele personalizate, care sa poata fi adresate doar persoanei intervievate, adica sa fie special gandite pentru el. daca iau intrebarile de la interviul tau, si le adresez lui Mandruta, nu ar trebui sa schimb nimic, ele potrivindu-i-se si lui la fel de bine. ori, asta e o problema. orice tema, oricat de importanta ar fi ea, sau oricat de grozava este personalitatea celui intervievat nu poate salva un interviu fundamentat pe intrebari monotone, previzibile, generale si cu un grad de documentare prealabila scazut. Maria, imi pare rau, dar Turcescu nu a “creionat” o poveste lungă şi interesantă deloc. hai sa fim seriosi acum, ce a fost asa de interesant si neauzit in interviul asta?
dyutzza spune in primul comentariu “Multe idei bune, bine de pastrat undeva, in minte”. Vreau sa stiu si eu care sunt ideile alea, si as vrea daca se poate si argumentate.
sa nu uit: Maria draga, eu sunt student la jurnalism, anul II, la Spiru Haret.
Mulţumesc pentru răspuns. Iată, acum mai vii de acasă, cînd explici ce ai vrut să spui. Eu nu am vrut să te jignesc, am folosit persoana a doua singular pentru uneori aşa generalizez în limba română.
Cu ocazia asta, am mai aflat şi eu cum trebuie făcut un interviu. Următorul pas este să ne indici cîteva link-uri spre interviuri realizate de tine pentru facultate.
Hari, stai linistit, nu m-ai jignit deloc
Cat despre link-uri catre interviuri realizate de mine, imi pare rau, dar nu am nimic grozav in portofoliul meu care sa merite a fi impartasit drept model de urmat.
de fiecare se intampla la fel: daca spui cuiva ca nu a facut un lucru bine, prima lui reactie este “da ma, bine ca esti tu destept! ia ma desteptule sa vedem, tu faci asta mai bine ?!” putea fi un simplu zidar cu ceva creier in cap, care citea interviul asta intr-un ziar si si-ar fi pus acelasi intrebari ca si mine. daca observatiile si criticile lui erau pertinente, ce mai conta ca e un simplu zidar ? il puneai si pe el sa-ti faca un interviu ca sa vezi cat de destept e ?
Hari, tu esti unul dintre coordonatori acestui proiect, iar datoria ta este sa ii si critici, sa le spui si sa le arati unde gresesc. nu stiu daca o faci in particular, dar nu prea se vede nimic in sensul asta. interviul precedent al Mariei, cel cu Lucian Mandruta, este la fel de slab ca actualul, asa ca nu stiu daca au fost ceva sfaturi din partea ta pe care Maria le-a ignorat, dupa interviul cu Mandruta, astfel recidivand cu un nou interviu slab, cel cu Turcescu. In primul rand se vede lipsa de informare si documentare, esentiale unui jurnalist. Profunzimea subiectului si abordarea lui sunt simpliste.
Maria, urmatorul interviu pe care il vei realiza va fi mult mai bun decat precedentele, si asta in parte datorita criticilor mele. eu poate am criticat folosind cuvinte mai dure (la facut oamenii sa sufere, tre` sa recunosc ca ma pricep
), dar dincolo de ceea ce poate parea simpla rautate este doar un sfat si o intentie buna 
Ţi-am cerut interviuri realizate de tine pentru că eşti student la Jurnalism. Avînd în vedere că ai făcut unele observaţii, am crezut că ele se bazează pe experienţa de jurnalist sau după ce ai citit sute de interviuri româneşti şi străine.
Alături de Cristi Curus, critic şi eu cît pot, însă trebuie mereu să ţinem cont că avem de-a face cu tineri care doresc să devină jurnalişti, nu cu jurnalişti profesionişti. Crede-mă, criticile tale nu sunt nici pe departe dure faţă de cele folosite de noi la şedinţe şi în comunicarea cu redactorii :-).
Cu riscul de a fi subiectiv, s-ar putea ca unele articole din InfoCampus să fie mai bune decît cele scrise de jurnalişti cu ani buni de experienţă. Asta arată că aceşti tineri învaţă ceva aici, chiar dacă eu şi Cristi nu suntem guru în jurnalismul online.
Este posibil ca interviurile acestea să nu ţi se pară bune pentru că interlocutorii nu sunt atît de interesanţi pentru tine? Avînd în vedere că interviul este citit, judecînd după statistici, s-ar putea ca oamenii care-l apreciază să nu îndrăznească să comenteze. Aceasta este o tendinţă românească, un fel de “spirală a tăcerii” online, conform teoriei pe care o înveţi în facultate.
Succes în toate!
Te-aş ruga, Dan, să-mi notezi întrebările care nu sunt directe şi care nu conduc către un răspuns direct. Turcescu nu s-a rezumat doar la a răspunde scurt întrebărilor adresate de mine, a “învelit” totul într-un context, a povestit pentru ca cititorul să poată încadra mai bine situaţia, să-şi poată face o imagine amplă. Întrucât a trebuit să urmăresc o tematică (studenţia lui), implicit şi setul de întrebări a fost restrâns. Nu-l puteam întreba, de exemplu, despre experienţa de la “România vorbeşte”. Într-adevăr, se ştia că Turcescu a cântat într-o trupă, se ştia că a studiat jurnalismul. Însă nu se ştia de ce a ajuns să cânte în trupa respectivă, ce l-a determinat să se implice într-un astfel de proiect, nu se ştia despre relaţia cu părinţii lui sau dacă a regretat vreodată că a urmat jurnalismul. Cum, de altfel, sunt convinsă că cititorii nu cunoşteau concepţia lui despre studenţia din perioada respectivă, nu-i cunoşteau momentele care l-au marcat, mai mult sau mai puţin, pe studentul Robert Turcescu (vezi întrebarea 5, întrebarea despre licenţă, despre colegii de facultate, petrecerea timpului liber). Pe de altă parte, sunt şi întrebări personalizate în acest interviu, apariţia lor fiind determinată de răspunsurilor lui Turcescu (vezi întrebările 4, 6, 7, 8, 17).
Sau poate eşti prieten cu Turcescu şi deja ştiai toate datele din material, încât nimic nu a fost “aşa de interesant şi neauzit” ?!?
Hari, experienta mea in jurnalism este inexistenta, daca ne referim la material publicat, dar experienta mea de cititor de material jurnalistic si consumator de presa este mare. si nici nu tre` sa fii mare geniu in comunicare sau jurnalism ca sa identifici niste intrebari cliseu. motivul pentru care interviul nu mi se pare interesant este dat de calitatea lui si nu de parerea mea in legatura cu cei intervievati. sincer, nici Turcescu si nici Mandruta nu-mi sunt simpatici catusi de putin. doua staruri media care vorbesc de deontologie profesionala si de datoria sfanta a jurnalistului de a informa, cand ei sunt cei care incalca principiile astea asta zi de zi. niste ipocriti narcisisti, care confunda jurnalismul cu punctele de rating.
Maria, chestia cu intrebarile directe, nu iti era adresata tie. intrebarile tale sunt directe, dar sunt clisee. Sonny Liston spunea: “Ziaristii pun intrebari stupide. Se uita in sus la soare si te intreaba daca straluceste. “, si el nici macar nu era jurnalist. putea fi un material bun, chiar daca era despre evocarea studentiei daca unghiul de abordare era altul. tema materialului tau este una neofertanta. cum crezi ca arata studentia acum 14 ani ? crezi ca erau asa mari diferente fata de studentia de acum ? ti se par a fi diferente mari intre studentia traita de Turcescu si studentia traita de tine, sau de colegii tai ? iesea un material foarte bun, de exemplu, daca interlocutorul tau era Neagu Djuvara. atunci anii studentiei lui Djuvara era intr-adevar un motiv de interviu pentru ca sunt intr-o alta epoca.
Maria, am scos toate intrebarile din interviul tau si ma uit acum la ele. In afara de prima intrebare, ele pot fi adresate si lui Marius Tuca, Cristian Brancu sau Andreea Esca. eu nu imi dau seama doar din intrebari ca este vorba de Turcescu, desi ar fi trebuit sa identific interlocutorul tau doar pe baza intrebarilor. un interviu bun iti spune cine este interlocutorul doar din intrebari.
Nu am citit in viata mea un interviu mai plictisitor…elucrubatiile acelea descriptivo/meditative de la inceput imi aduc aminte de articolele de revista scolii generale…nivel la care pasamite ai ramas( daca ai fi avut ceva in tartacuta ai fi stiut ca acest cuvant este un tic verbal deja mult prea obositor al acestui domn Robert Turcescu)…niste intrebari aproape retorice din care saracul om, probabil jenat a reusit sa creioneze niste raspunsuri decente…sper ca esti deabia anul 1 si sa optezi pentru o alta cariera alta decat cea de jurnalist…ai dat o nota stupefiant de proasta articolului, ai tratat interlocutorul de parca acesta ar fi fost un mic Dumnezeu…pfff…sa nu mai pomenesc de scriitura care este una confuza, greoie, cu tentatii plastice aiuritioare…iti doresc o cariera de succes in publicitate , facand reclame la detergenti…macar excelezi in stereotipii greoaie cu iz de provincial confuz…posteaza commentul…
Visul ţi s-a împlinit, Ionuţ, comentariul ţi-a apărut, nu-ţi rămîne decît să-l imprimi şi să-l înrămezi.
Cîteva scăpări de limba română:
- “elucrubatiile acelea descriptivo/meditative”. Corect ar fi “descriptiv-meditative”. Şi “elucubraţii”, a naibii tastatură!
- “deabia”. Corect este “de abia”.
- “greoie”, “aiuritioare”. Ştiu, tastatura asta a naibii
- “commentul”. În limba română este “comentariul”.
Te iert pentru punctele de suspensie în exces, greşeală care anulează orice efect retoric pe care l-ai intenţionat prin folosirea acestui semn de punctuaţie.
Îţi mai publicăm şi alte “comment-uri” dacă ele nu conţin atacuri la persoană, cum este acest caz.
Succes!
Nu stiu daca va mai citi cineva si comentariul meu, deocamdata ultimul din aceasta lunga lista, dar o sa il scriu totusi. Parerile vor fi din ambele posturi, jurnalist si cititor (nu le-as putea separa complet) si vor fi sincere.
Am dat click pe lick-ul catre interviu din doua motive: I. deoarece eram curios sa vad daca intr-adevar este un interviu realizat fata in fata cu Robert Turcescu si II. titlul mi s-a parut foarte bun, catchy.
Din pacate, insa, (parere de cititor, acum) inca din primele randuri se observa ca este un interviu slabut, de incepator.
1. Prima dezamagire vine din faptul ca ma simt pacalit: titlul ma trimite cu gandul la un lucru, textul scoate in evidenta un altul (in functie de focusul pe care l-a ales reporterul, desigur). Explicatia cu “asa atragem cititorul” nu este una buna, deoarece aceasta practica nu este deloc sanatoasa. Un cititor dezamagit este un cititor aproape pierdut.
2. A doua dezamagire apare atunci cand imi dau seama ca deja trec de a treia fraza si inca nu reusesc sa ajung la informatii interesante. O intrebare pentru autor ar fi: ‘de ce crezi ca m-ar interesa sa stiu cum ai procedat pentru si pana la a-l intervieva pe R. Turcescu?’ Pe nimeni nu intereseaza procesul jurnalistic, decat numai daca este unul iesit din comun. De exemplu, daca ar fi un interviu cu un lider al luptatorilor afgani, poate ca ar fi interesant de stiut modalitatea prin care jurnalistul a reusit sa ajunga atat de departe. Si chiar si aici am putea avea retineri.
3. A treia dezamagire sunt intrebarile. Prea banale, generale. Norocul este ca Turcescu a dat raspunsuri foarte interesante, “spumoase” ca sa citez un comentator precedent. Insa nu toti interlocutorii sunt atat de receptivi si implicati si nici cititorii atat de rabdatori sa citeasca niste informatii care nu ii aduc nimic inedit. Parerea generala este: si Turcescu, un student ca oricare din generatia sa… Ma intreb, insa, ce materii ura Turcescu cel mai tare, pentru scoaterea carora ar fi dat orice? Si ce ar fi ales in schimbul lor?
4. O intrebare: de ce m-ar interesa atat de mult parerile lui Turcescu despre ce inseamna sa fii jurnalist? Poate sunt student la medicina. Mi se pare ca s-a insistat prea mult pe aceasta idee si pe cea a studentiei. Cred ca puteau fi gasite si alte focusuri, precum: cum este privit sistemul educational romanesc din exterior?, care este explicatia pentru rezultatele slabe ale politicienilor romani si pentru imaginea lor, din ce in ce mai degradata? si, ca sa o cotesc si spre jurnalism, pentru ca, pana la urma, Turcescu este ziarist, se putea intreba: cum este jurnalismul romanesc, din punct de vedere cantitativ?, ce ar putea fi schimbat in modul in care jurnalistii din Romania profeseaza?, de unde apar diferentele mari dintre jurnalismul american si cel autohton?
5. Nu am avut rabdare sa citesc tot interviul, este prea lung si, un lucru dur dar adevarat: cititorii nu au timp si nu sunt dispusi sa isi iroseasca timpul cu articole lungi care nu ii “imbogatesc” cu destule lucruri noi, interesante.
Trecand insa peste toate aceste defecte, cred totusi ca ar trebui avute in vedere urmatoarele amanunte:
- este un site destinat studentilor la jurnalism, care vor sa nu se limiteze doar la calupurile de teorie predate in facultate
- este deci vorba de reporteri cu experienta care tinde spre 0, iar pretentiile nu trebuie ridicate foarte sus. e foarte greu sa scrii bine, e foarte greu sa pui intrebari bune. desi cele mai tari article par sa fie foarte usor de realizat
- nu este un site de trafic, este un proiect
- ceea ce fac studentii acestia este un lucru minunat: incearca sa invete sa devina jurnalisti buni. ca o consecinta, toate criticile postate aici sunt de ajutor (cele pertinente, normal). nu numai criticile ajuta (cum ar reiesi din ce spune mai sus Dan). de fapt, in jurnalism criticile ar trebui sa reprezinte maximum 30%, dupa parerea mea. incurajarile ii fac pe tinerii reporteri (si pe oameni in general) sa se simta bine, valorizati si sa vrea sa fie mai buni.
In incheiere, sper sa nu fi mancat/adaugat litere. Se mai intampla, nu am timp sa si editez textul :-). Motiv pentru care (despre timp e vorba) nu cred ca este atat de imp. ca aceste comentarii sa fie 100% corecte. Si nici nu cred ca e ok ca autorul sa posteze comentarii, decat numai in cazuri extreme. In schimb, as vrea sa il felicit pe autor pentru efortul de a se intalni cu Turcescu, de a se gandi la intrebari, de a se documenta si de a scrie acest material. Spor si sa deveniti mai buni. Cu incredere in voi :-).