Visul unei studente rrome
Vrea să termine facultatea pentru a-i mulţumi astfel bunicului ei, trecut acum în nefiinţă. E unicul motiv pentru care Alexandra Mihai, studentă de etnie rromă, se află acum în anul al treilea la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, secţia rromani-română. De la bunicul său a învăţat că orice s-ar întâmpla, nu trebuie niciodată să renunţi la visul tău. Al ei era să meargă la facultate şi să devină profesoară.
De fiecare dată când îşi aminteşte de greutăţile pe care le-a întâmpinat în încercarea de a-şi îndeplini acest vis, vocea ei capătă o nuanţă uşor tristă. Lili, cum îi spun cei apropiaţi, spune că viaţa într-o comunitate de rromi ursari din Alexandria nu a fost uşoară. Toate reuşitele sale şcolare şi profesionale le datorează bunicului ei, Victor. El a fost cel care în lipsa mamei decedate la patru luni după naşterea ei şi a tatălui recăsătorit, a îndemnat-o să înveţe convins că numai aşa va avea un viitor mai bun.
Nu a putut să îi creeze Alexandrei prea multe facilităţi. Venitul lor era compus doar din pensia lui de 100 şi ceva de lei şi bursele sociale sau de merit pe care le primea ea. Dar nu a încetat niciodată să o încurajeze.
Îi spunea mereu: „tu trebuie să mergi la şcoală ca să îţi faci un viitor. Eu sunt bătrân. Am să mor mâine, poimâine şi tu o să rămâi singură. Şi atunci, dacă mergi la şcoală, sigur o să poţi să ai grijă de tine”.
„Se bucura enorm când mă vedea cu cărţi în mână citind. Era cea mai mare bucurie a lui”, îşi aminteşte Alexandra.
Din comunitatea rromilor la şcoală
A trebuit să se obişnuiască de mică cu multe neajunsuri, mai ales că cel mai greu îi era când începea prima zi de şcoală. „Toţii copiii erau cu părinţii lor de mână, eu… Venea bunicul meu tot timpul după mine, dar… Am suferit mult”, mărturiseşte studenta. De primii ani de şcoală îşi aminteşte cu plăcere. Era foarte des dată ca exemplu colegilor români.
Chiar dacă părinţii acestora o invidiau întrebându-se „cum de o ţigancă poate să înveţe atât de bine”, nu s-a simţit discriminată deloc. Absolut deloc! Lua doar ce era bun.
Faptul că era dată ca exemplu, că lua premiul întâi, că ieşea în faţă. Doar asta conta atunci.
La liceu situaţia s-a schimbat. Nu mai era într-o clasă cu mulţi elevi rromi unde ea avea cele mai bune rezultate şcolare. Singura elevă de etnie rromă într-un colectiv de 30 de copii români care aveau părinţi cu o situaţie financiară foarte bună, Alexandra a trebuit să muncească de două ori mai mult ca să ajungă la nivelul colegilor. „Trebuia să demonstrez că sunt mai bună decât ei. Şi atunci mi-a fost greu cum nu se poate…”, explică ea.
I-a luat mult timp până a reuşit să se împrietenească cu ei. Doi ani. Nu ieşea din bancă, stătea tot timpul în clasă, nu prea vorbea cu nimeni. Când a reuşit să îi convingă de voinţa ei puternică de a învăţa, au luat-o mult mai în serios şi s-au apropiat. „Tu eşti altfel!”, obişnuiau să îi spună când vorbeau urât de cei din etnia ei. „Nu avem nimic cu tine. Tu nu eşti aşa”! La fel ca în şcoala generală, Alexandra lua doar partea bună a lucrurilor şi continua să înveţe. Următoarea ei ţintă avea să fie facultatea. Era tot ce ea şi bunicul ei îşi doreau mai mult.
Aici s-a regăsit. Deşi Facultatea de Limbi Străine (secţia rromani-română) nu a fost prima ei opţiune, Alexandra şi-a zis că asta e lumea ei, încă din timpul primului an de studiu. Nu mai era nevoie să se ascundă, aşa cum făcea în liceu.
„Acolo, în liceu, niciodată nu am putut să fiu eu. Chiar dacă mă deranja ceva, trebuia să tac. Aşa credeam eu! Că trebuie să tac, că respectul se câştigă aşa şi nu trebuie să contrazic”, explică studenta.
Pentru că e vorbitoare nativă de limba rromani, a primit şi oferte de voluntariat în ONG-uri ale rromilor încă de atunci şi apoi de angajare. Cu sprijinul Deliei Grigore, profesoară de literatura rromani şi preşedinta Asociaţiei Amare Rromentza, a intrat în mişcarea rromilor implicându-se în campanii ce ţin de educaţia celor aparţinând acestei minorităţi. Studentă, Alexandra aproape că îşi împlinise visul. Se bucura de simpatia colegilor de facultate şi a profesorilor, de aprecierea activiştilor rromi şi de iubirea bunicului. Ştia că toate aceste rezultate sunt parte şi a efortului lui.
Când îţi pierzi unicul sprijin
De aceea, atunci când, în octombrie 2007 el a murit, şocul ei a fost puternic. Era la începutul anului al doilea de studiu şi decisă să nu se mai întoarcă la facultate cu orice risc. Atunci prof. univ. Delia Grigore i-a spus: „Nu! Tu vii în Bucureşti! Trebuie să îţi continui studiile”.
Alexandra povesteşte că aceste cuvinte au pus-o serios pe gânduri. Bunicul ei, Victor, şi-a dorit mult ca ea să facă o facultate şi l-a iubit mult. S-a întors în Bucureşti fugind practic din Alexandria după înmormântarea lui. A plecat dimineaţa devreme, pe la ora patru, fără să spună nimănui.
„A urmat cea mai grea perioadă din viaţa mea”, mărturiseşte studenta.
A trebuit să se descurce singură, să muncească, pentru că nu mai avea niciun sprijin financiar, să fie independentă, ea, care mereu a depins de bunicul ei. Singurul motiv pentru care şi-a continuat studiile a fost acela de a-i mulţumi bunicului. „Măcar să îi împlinesc visul. Şi-a dorit mult să fac o facultate”, spune Alexandra.
Acum e aproape să îl transforme în realitate. Pe parcursul următorilor doi ani de studiu, a reuşit să îmbine foarte bine învăţatul cu munca în Asociaţia Amare Rromentza şi, din ianurie 2009, în Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii (Romani CRISS).
Prof. univ. Delia Grigore spune că, în cei trei ani de când o cunoaşte, nu a auzit pe nimeni din mediul universitar să se plângă de prestaţia ei şcolară. Dacă a avut restanţe sau unele conflicte cu unii profesori, s-au datorat absenţelor acumulate din cauza serviciului. „Mereu a fost nevoită să muncească datorită dificultăţilor financiare, dar a lucrat şi pentru că a vrut să capete experienţă”, explică Grigore, dar „facultatea ei e la zi. Oamenii nu discută. Dacă lucrezi, să fii sănătos. Dar are note bune, a trecut cu bine”.
Colegii din an au speranţe mari de la Alexandra. „Într-o zi sigur va deveni o prezentatoare de ştiri la un post de televiziune în limba rromani”, spune David, unul dintre colegi, tot de etnie rromă.
Cămin, licenţă, apoi viaţa
Câteva examene mai are de dat şi apoi licenţa. În faţa mesei de studiu din camera sa din căminul din Fundeni al Universităţii din Bucureşti, Alexandra îşi face inventarul amintirilor. Mai fumează din când în când câte o ţigară. Peste câteva săptămâni va trebui să părăsescă aceat loc în care a trăit trei ani la rând.
„Am crezut că am să rămân aici până la adânci bătrâneţi, în căminul ăsta. Şi acum îmi dau seama că va veni un moment în care va trebui să plec”, mărturiseşte ea.
Se întreabă cum ar fi fost dacă ar fi rămas în Alexandria şi ar fi îmbrăţişat modul de viaţă tradiţional al rromilor. Bunicul ei ar fi fost şi acum cu ea?
Şi rămâne uimită că Bucureştiul a schimbat-o cum nu a crezut vreodată. Obiceiurile specifice rromilor pe care cel care a crescut-o i le-a format le va păstra mereu pentru că sunt adânc înrădăcinate în firea ei. Nu poate însă să se mai întoarcă la ce a fost odată.
„Asta sunt. Nu pot să renunţ brusc”, spune studenta. „Încă nu am uitat. Lumea mea e într-un fel tot aia de acolo, un pic schimbată”.
Visele cer sacrificii, iar Alexandra Mihai a înţeles acum, la final de facultate, acest lucru. S-a resemnat.
Loading ...
buna.am citi despre aceasta fata.si eu am o tiganca in clasa.tot bunicul ei a trimis-o la scoala.dar dupa moartea bunicului nu mai avea parinti taicasu era inchis iar maicasa era in strainatate.ea a ramas doar cu bunica.pana in clasa a-3-a a fost o eleva silitoare dar apoi nu mai venea la scoala.pana in clasa a 3 avea numai premiul 1.unii colegi era geloasa pe ia.dar mai tarziu nu a mai venit deoarece s-a maritat.