E greu să fii student în alt oraş decât al tău. Unde mai pui că poate fi unul foarte departe de al tău. E greu în cămin, e greu cu chiria, e greu cu mâncarea… Ce să mai vorbim, e greu! Cât de greu e însă să fii student în altă ţară decât a ta? Sau altfel – cât de greu e să te muţi cu totul în altă ţară? Sau altfel – cum e să fugi din ţara ta, fără să ştii unde? Să ajungi în ţara altuia şi să rămâi acolo, deşi nu ştii mai nimic despre ea? Să vrei să te întorci, dar să ştii că nu poţi, nu încă. Acesta e cazul lui Shuruk Sulman, din Irak. E în România din 2003, iar acum este masterandă la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC), la Producţie multimedia şi audiovizuală. Paradoxal, având în vedere ca mulţi dintre noi visează să facă masterul într-o altă ţară. Însă Shuruk nu şi-a dorit neapărat asta şi nici nu a fost o candidată obişnuită.

Cum ar fi să îţi vezi ţara şi oraşul, poate chiar strada, numai la televizor, dar să nu le recunoşti, pentru că nu mai e nimic acolo din ce-ai lăsat tu în urmă? Să auzi numele ţării tale pe buzele tuturor, aici, în noua ţară în care ai ajuns accidental, dar rareori să te poţi face auzit tu?

Shuruk a ajuns în România din cauza războiului din Irak din 2003, cu Statele Unite ale Americii. Nu era primul război pe care îl vedea ţara ei, însă cu siguranţă a fost cel mai greu.

„Acolo e război continuu – însă ăsta ne-a afectat foarte mult, s-a schimbat regimul, şi normal, totul a devenit un haos. Înainte, în vechiul sistem, tot ce însemna presă era în puterea guvernului, era cenzurat. Eu lucram în presă, în televiziune, şi când s-a schimbat regimul, am fost trataţi ca şi cum aveam legătură directă cu vechiul regim, deşi nu aveam treabă cu politica”, mărturiseşte studenta.

Să faci televiziune în Irak

Avea o emisiune la televiziunea locală, „Bună dimineaţa, Bagdad!”. S-a speriat când a văzut că mulţi dintre colegii ei au început să fie persecutaţi de noul regim. A fugit şi s-a trezit în România, refugiată.

„Am plecat cu maşina, împreună cu alţii, am trecut prin Turcia am ajuns în România. Am ajuns în noiembrie 2003 şi era zăpadă… eu care nu mai văzusem atâta zăpadă niciodată, iar aici totul era alb, copacii erau negri, uscaţi, m-am întrebat cine a dat foc la copacii aştia?!”

A fost lăsată în drum, în Bucureşti, împreună cu îndemnul „uite, acolo e un cămin, du-te şi intră”. La vreo şase staţii de Piaţa Progresul, într-o zonă în care îi era frică, a stat la un cămin de refugiaţi. „Am găsit tot felul de naţii acolo, şi am fost şocată, era o experienţă nouă pentru mine, dar mi-am zis, hai, curaj, poate mai încolo o să fie mai bine”.

Şi a fost. După opt luni s-a mutat într-un apartament, cu alte două fete, cunoscute la o grădiniţă în care a lucrat între timp, iar acum e căsătorită, tot cu un irakian.

„M-am descurcat, singură sau cu ajutorul românilor şi al arabilor de aici, m-au ajutat mult prietenii români pe care mi i-am făcut aici, aproape mai mulţi decât arabi.”

De şase ani este româno-irakiană

Povestind, îşi dă seama de câte lucruri s-au întâmplat de atunci şi cât timp a trecut: „Şase ani… aproape, în noiembrie anul ăsta îi fac. Am pierdut multe informaţii de atunci. Am trecut prin mult”.

Scopul original nu era România, ci o ţară din Europa de Vest, însă a fost un scenariu care nu a continuat.

“Mulţi dintre noi am intrat ilegal, nu-mi pare rău că m-am oprit aici, am un serviciu OK, încă nu vorbesc foarte bine limba, dar mă descurc. I-am dat drumul… Nu ştiu când o să mă opresc”, spune Shuruk Sulman.

Între timp, a intrat la masterat, dar nu i-a fost uşor. „După doi ani de zile de încercări, abia am putut să fac şi eu masteratul – am intrat anul trecut, în 2008. Am vorbit peste tot, aici, în România, la diferite facultăţi, însă toţi mi-au spus că nu ştiu ce să facă cu mine, că sunt străină, şi refugiată. M-am plimbat mult până la FJSC. Am terminat Facultatea de Jurnalism în Irak, în 1996, şi am lucrat pe domeniu acolo, deci am vrut să continui aici cu ceva care seamănă. Însă tot timpul când mă duceam la Universitatea din Bucureşti, să întreb, mă trimiteau la Ştiinţe Politice, unde nu găseam ceva care să mă intereseze, pentru că nu vroiam să încep ceva de la capăt, vroiam să continui ce am făcut”.

FJSC a fost salvarea

A intrat pe site-ul universităţii, a văzut diferite masterate, a găsit site-ul FJSC şi asta a fost.

“Primul semestru am fost la curent cu tot, zilnic mă duceam acolo, am fost ca un punct de informaţii pentru colegii mei, eram prezentă la toate cursurile. Aveam un alt serviciu, de la care ieşeam la trei, şi puteam să merg la toate orele”.

Când a început semestrul al doilea, a schimbat serviciul, ieşea la ora şapte şi n-a mai ajuns tot timpul. Acum a început şi dizertaţia, pe care n-a dat-o în februarie, tot din cauza serviciului. Vorbeşte foarte entuziasmată despre viitoare proiecte, despre grafică, despre noi site-uri şi e bucuroasă că a ales ceva practic şi care s-a dovedit a nu fi timp pierdut.

„Îmi place foarte mult şi mă ajută şi la serviciu, mai ales pe partea de grafică – nu-mi pare rău că am făcut acest curs, dar mă aşteptam la mai mult, sincer, pentru un masterat. În ţara mea, sistemul educaţional e bazat pe sistemul din Marea Britanie şi e foarte greu. Când zici că ai făcut un masterat, asta înseamnă foarte mult de muncă, înseamnă lucrat, şi investit în cariera ta. Însă se face diferenţa – în momentul în care vezi pe cineva care a terminat un masterat, ştii că merită să aibă salariul pe măsură, nu ca cel care are doar o facultate. Însă aici n-am văzut aşa ceva, să fie salariul diferenţiat în funcţie de experienţă, de educaţie. Şi sunt la a treia firmă deja. ”

Amintiri din Irakul trecut, impresii din România prezentă

Irak-ul pe care îl ştie ea era o ţară bogată, de golf, unde, înainte de toate războaiele, nu exista sărăcie.

„În Irak, nu trăiam ca prinţii, însă… e ca în Dubai acum, existau doar două clase, ori oameni bogaţi, bogaţi, adică oameni de afaceri, din guvern, ori clasa de mijloc, salariaţi. Tatăl meu a fost inginer în armată, şi-a făcut studiile în Anglia şi avea un salariu foarte OK, eram în clasa medie, însă nu pot să spun că venea vara şi tata să ne spună că nu avem cu ce să mergem în concediu. A fost un trai uşor”.

„Aveam bani să ne plimbăm în orice ţară, ne primeau oriunde, Anglia, Franţa, Spania, fără viză, inclusiv în America”.

Şi acum, când vrei să trimiţi pe cineva în străinătate, la studii de exemplu, prima destinaţie a rămas Marea Britanie.
La Irakul de astăzi, în schimb, preferă să nu se gândească. „Ţara acum e dezastru, numai gropi, numai clădiri arse. Eu vreau să rămân cu amintirea ţării pe care am lăsat-o. Mă uit acum la televizor şi ce văd – nu-mi vine să cred, ce sunt ăstea?! Eu ştiu clădirile frumoase pe care le-am lăsat, dar acum e altceva. În amintirea mea a rămas ceva frumos”.

Cât despre România… „Nu ştiam de România nimic, ştiam că există, ca ţară, dar nu aveam informaţii despre ea, nu se auzea mai nimic despre ea. În copilăria mea, când plecam undeva, vizitam ţări din Europa de Vest, sau America. Îţi rămânea ceva în amintire din ţările astea, tot timpul erau alese de oamenii din Irak. Advertising-ul lor era foarte important, ştiau cum să îl facă. În România, nu ştiam ce sa găsesc… În est nu prea se duce lumea, se ştie de fostul regim comunist, dar ţările n-au fost deschise pentru informaţii. Însă, faţă de alte părţi, eu văd acum că România e dezvoltată foarte bine având în vedere fostul regim. Lumea vrea să facă lucruri noi, s-a schimbat”.

Cu toate acestea, Shuruk spune:

“Mi-e dor de casa mea, mi-e dor de părinţii mei, care sunt bătrâni, nici n-am voie să intru în ţară acum. Este suferinţă, este în suflet, apare aşa, ca o flacără, deodată, din te miri ce… dar pentru încă trei ani de acum, voi sta în România. Poate după aia voi putea pleca acasă”.

Foto: Shuruk Sulman, colecţia personală

Articole similare (generate automat):

• Voluntarii au luminat Ziua Copilului
• Tineri pe podiumul creativităţii
• Am testat cantinele studenţeşti. Am supravieţuit.